Învață-mă să (te) uit

“O săptămână oarbă”, o numeau bunicii mei,  dar mai exact era o zi în care te îndrăgosteai și imposibilul devenea dintr-odată  atât de ușor. Dar de ce nimeni nu vorbește de săptămâna aceea încețoșată de lacrimi, când visele se sparg precum valurile marii, iar sufletul îți pare smuls din piept și părăsit într-un colț de Iad?

Știi de ce? Pentru că nimeni altcineva în afară de el nu te poate învăța să îl uiți. Nu a scris nimeni o carte despre asta. Sau măcar o rețetă scurtă și ușor de citit când ochii ți se împăienjenesc de avalanșa lacrimilor. O carte despre “Învață-mă să te uit” sau “Uită-l în 10 pași” ne-ar fi fost multora atât de utilă. Aș fi ieșit naibii din casă! Aș fi dat fuga la Cărturești  să mi-o cumpăr cu riscul de a părea ridicolă. Așa aș fi auzit iar ciripitul păsărilor, aș fi văzut cerul albastru, aș fi căutat semne în formele norilor. Așa mi-aș fi amintit că sunt vie. Aș fi știut că încă nu am murit toată. Mi-aș fi amintit că partea din mine care a rămas la tine era de bun augur să mă părăsească și ea odată cu tine.

Dar patul acela mare, în care ne căutam speriați în diminețile de iarnă, a fost răbdător. Nu m-a alungat și el. Însă nici nu m-a încălzit și nici nu m-a consolat. Mă durea atingerea lui pentru că ți-ai lăsat acolo amintirile, mirosul și atingerile. Și oh, Doamne, la miezul nopții se amplificau toate acolo: dureri în piept, frustrări, lacrimi, țipete de disperare și chin. Te-aș minți să îți spun că mi-a fost ușor.

Am murit în fiecare noapte și îmi doream să mă trezesc vie în dimineața următoare. Dar cu cât îmi doream mai tare, cu atât chinul devenea insuportabil. Muream încet în fiecare zi și așteptam o reînviere miraculoasă a simțurilor. Știam că iubirea arde, însă am aflat în cel mai dureros mod că lipsa ei, usucă!

Aș fi vrut să știi cum doar 4 cuvinte pot descompune într-un spectru de unde cu frecvențe diferite visele, planurile, sentimentele și un suflet. “Învață-mă să te uit”, așa îmi urla sufletul ieșit parcă deasupra mea. Erau tot 4 cuvinte, diferite de ale tale, atât de diferite încât le poți încadra în gama antonimelor. “De ce”-uri nesfârșite și pline de dor de tine și de noi, au fost parcă mai multe decât într-o viață de om.

Nu mi-a fost deloc ușor nici să las telefonul departe de pat cât să nu devină ademenitor. Am retrăit clipele cu zâmbete în fracțiuni de secundă. Și am visat cu ochii ațintiți în tavanul alb și fantomatic la un telefon. Dar nu unul oarecare. Mi-aș fi dorit un praf de stele magic care să îmi aducă unul din telefoanele alea cu fir și rotiță. Chiar și de unică folosință m-ar fi mulțumit. Dar în schimbul unui număr de telefon, să formez o dată din trecut la care să mă întorc. Ahhh! Cât de bine mi-ar fi prins!

Unică folosință am zis? Din multele alegeri, tot la 31122018 m-aș opri. La seara când mi-ai promis, privindu-mă în ochi, că fiecare sfârșit și început de an, îl vom petrece așa. Și eu te-am crezut. Ba chiar am luat harta visurilor creionată de tine în alb-negru și am început să o colorez frumos. Mi-o tatuasem pe retină ca să o pot purta cu mine mereu.

Dar pe o scenă în care fiecare am jucat un rol, eu sunt doar o naivă care a crezut în tine. Iar tu, doar un actor mult prea grăbit!

Așa că, acum, te rog! Învață-mă să uit replicile rostite de tine, selectate atent și recitate parcă dintr-un script. Spune-mi cum fac să îmi controlez simțurile când fiecare atom din corpul meu te strigă neîncetat ca un magnetofon stricat? Predă-mi tu lecția uitării și ignoranței, și îți promit să fiu o studentă silitoare. Nu am să pic și examenul acesta ca pe cel al încrederii. Învață-mă să uit și să te uit când nici timpul nu îmi este în favoare…

Învață-mă să te uit, devenise motto-ul meu. Unde erai tu la ora la care sufletul meu nu știa altă limbă decât cea a fericirii noastre?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *