Alergam. Eram pe fugă, o grabă care mă obosise probabil așteptând. Așteptam să treacă timpul pentru a te putea găsi. Știam că ai să vii la 12:00 PM, dar ceasornicul de pe perete arăta doar 11:59 AM. Era parcă oprit de o mână invizibilă și răutăcioasă ce nu îl voia urnit.
Și așteptam, conturând momentul primei întâlniri a ochilor noștri. Așteptarea mi-a adus cu ea creioane colorate, o duzină din fiecare gamă de culoare. Am luat griul și am început să schițez stângace, norii și o gară. Un ceas mare pe perete și un peron lung și aglomerat. Ceasul îl voiam la 12:00 PM. Poate doar așa ai fi venit acum.
Apoi am luat verdele și am ales din mulțimea toată, locul ochilor visați în nopțile difuze și în zilele șterse din calendar. Mari și blânzi, ca o primăvară timpurie.
I-am colorat atent, combinând verdele smarald cu absint. Îmi tremura mâna pe smarald, parcă ar fi vrut să mă gonească din gară. Nu știu cum am făcut două sfere perfect simetrice, însă am insistat pe colorit. Nu aș fi vrut să dau greș de data asta. Absintul l-am pierdut printre smarald, cu o băgare de seamă hipnotizantă. Cum aș fi putut controla mișcările mâinii când creierul refuza să mă asculte?
Am conturat cu oliv, cristalinul. Dar mi-a fost greu să aleg nuanța din jurul irisului. M-am oprit totuși la verde lime. Era cea mai frumoasă gamă de verde din câte destinul îmi permisese să văd. Și…da! Erai tu! Erau acei ochi pe care îi așteptam la 12:00 PM. Am trăit un deja-vu și am aruncat creioanele pe marginea mesei. Tot verdele a alunecat pe pardoseala pătată de cafeaua așteptării. M-a trecut un fior de teamă chinuitoare. Te știam cumva. Toate nuanțele acelea de verde erau dictate de o amintire tatuată grav pe retină. Te știam, dar nu te cunoșteam încă.
Și te-am strigat! Am înlemnit la gândul că te-aș putea speria. Și nu îmi era teamă că vei pleca, dar mă mistuia groaza că nicio altă gamă de ochi nu mă va mai face să simt în așa fel serile de mai. Știam că azi îmi zâmbești ștrengărește de pe o coală de hârtie. Dar știam că mâine, ochii aceștia verzi îmi vor zâmbi din pragul ușii.
Te-am așteptat, himeră! Cuprinde-mă în brațe strâns și hai să transformăm secundele în veșnicie! Așa ți-aș spune…Ți-aș spune că mi-ai lipsit!
Pentru că doar tirbușonul a ținut corect numărul sticlelor de vin și paharele goale au contorizat nopțile de freamăt. Am fost un abis de dorințe, rătăcită în negura aspră a “nu mai pot”-urilor.
Speranța mi-a încolțit și cred că timpul nu a trecut fără rost în lipsa ta. Am trăit și acum știu că tu și eu chiar putem depăși barierele unei lumi sparte în deziluzii. Suprimă-mi respirația și conservă gara! Cucerește-mi simțirea cum mi-ai cucerit spațiul! Amintește-ți că iubirea trimite notificări! Îndrăznește să faci un pas spre mine! Îndrăznește mai mult! Pentru că, acum și aici, nu înseamnă o eternitate.
Ce ai pierdut? Ai pierdut frământări, și multe momente de răscruce. Au fost momente când aș fi vrut să abdic, dar trebuia să te aștept. Cel mai important, ai pierdut cafeaua amară a așteptării.
Așa că, azi, te rog, vino și rămâi! Nu lăsa ultima frântură de iubire ascunsă adânc în inima mea să își dea ultima suflare! Nu permite mirosului de naftalină să se instaleze iar în gândul și sufletul meu! Fă-mi inima să bată așa cum nicio altă gamă de ochi nu a reușit! Redă-mi serile de mai cu mult verde și departe de oameni! Nu mă lăsa iar să rătăcesc în universuri paralele, cu drumuri obscure și lipsite de zâmbete verzi! Dezbracă-mi sufletul de haina grea a singurătății! Trezește-mi dorința căptușită în amnezie! Fă-mă să înțeleg de ce fraza:”dacă e menit să se întâmple, se va întâmpla” făcea mereu trimitere la gama ochilor tăi!
Mai presus de toate,vino și nu mai pleca! Rămâi azi pentru un mâine altfel! Pentru că, de azi, nu vreau să mai primesc notificări doar pe ecranul telefonului. De azi, gama ochilor verzi vreau să mă vadă.
