Însă de azi, Străine, nu mai vreau să mai aud ușa trântită în urma ta după o discuție inutilă și plină de venin în care îmi reproșai greșeli citite parcă dintr-o carte de bucate plină cu calorii. De azi nu mai vreau să fiu precum o stea care cade pentru a-ți împlini ție dorințele.
De azi, Străine, nu merită să îți reproșez nimic. Și nici să mai încerc să aduc înapoi bărbatul de care m-am îndrăgostit de la primul “Buna! Ce faci?”, cel care ar fi reorganizat alfabetul doar ca să pună „tu” și „eu” împreună.
De azi nu vreau să îți mai ascult frustrările și iluziile unei relații perfecte, pentru care eforturile ți se par istovitoare. O relație nu este perfecta pe Facebook sau Instagram, ci afară, printre oameni. O relație se construiește în fiecare zi, iar perfecte erau cele ale bătrânilor noștri. Ei știau cum să repare lucrurile, noi am devenit comozi și le înlocuim cu altele scoase acum din folia protectoare. O relație nu trebuie păzită cu dragoni fumegându-și nările la intrarea în cetate, iar eu nu sunt Rapunzel să mă vrăjești.
Sunt doar o femeie care de azi s-a trezit.
Vreau să mă trezesc, chiar dacă într-un pat mult prea mare doar pentru mine, dar să văd soarele. De azi vreau să simt gustul cafelei pe care eu obișnuiam cândva să ți-o las pe masa din bucătărie. Chiar dacă de azi e rece… și sufletul mi-e tatuat cu ecoul singurătății. Singurătatea nu se mai împarte la 2, de azi până și singurătatea e dulce…și asumată! Poate și casa îmi va părea prea mare, sau poate pereții mă vor sufoca precum o presă…De azi nu știu ce va fi, dar de azi vreau să evadez de noi.
Nu capitulez nici în fața ta și nici în fața iubirii. Pentru că nu mai suntem nici prieteni, dar nici nu devenim dușmani, pentru că doi străini nu își nutresc sentimente. Cel mai important, acum devin mai răbdătoare și mai atentă în pregătirea așteptării unei iubiri ce încă nu și-a găsit calea spre mine.
De azi am învățat iubirea, cu o inima și o suflare plina de dor…de nopțile în care vinul nu era prea alb, iar șoaptele nu erau niciodată aceleași. Am înțeles că fiecare bărbat are o femeie pe care și-ar fi dorit să o țină de mână la 80 de ani și să îi spună:”Am reușit!”, dar nu îi va recunoaște niciodată. De azi am înțeles că sunt mulți ca tine care scriu și șterg un mesaj pe care nu îl vor trimite niciodată, și sunt multe ca mine care își verifică telefonul. Pe ICloud nu se salvează, iar eu mi-am schimbat parola. Pentru că așa se desenează regretele, cu pensula orgoliului.
Ai avut, ca oricare alt bărbat, un backup plan, însă și pentru asta ai nevoie de spațiu și timp.
Putini bărbați știu că valoarea femeii iubite este mai “scumpă” decât “prețul” altor femei. Dar de azi nu te mai bate nimeni la cap, însă sper să îți ajungă la inimă. Nu îți voi aminti că am schimbat yala ușii, iar cheia pe care o porți atârnată la brelocul cu Turnul Eiffel nu îmi mai deschide inima în palma ta. Am dezactivat opțiunea “Airplane Mode” pentru perioadele tale de rătăcire în care eu trebuia să te aștept acasă. Papucii cu Micky din dreptul ușii i-am mutat pe preșul de la intrare.
Și, doar pentru că nu ți-am cerut niciodată nimic, asta nu m-a făcut inconștientă de valorile mele. Acum renunț la alb și negru, votez pentru creioane colorate…pe pereți, în suflet și pe cer!
De azi nu voi mai fi vulnerabilă la atingeri și cuvinte. Pentru că de azi am înțeles că nu poți face un bărbat să te trateze ca pe o doamnă, dar îl poți face să regrete că nu a făcut-o! Așa că, Străine, azi vreau să beau în cinstea ta! Să fie o Vodkă tare ca bătăile de cap lăsate de tine? Sau un Jagermeister amar ca lacrimile vărsate pe prietena-pernă? Să fie o Tequila cu lămâie acră precum amintirea ta? Nu! De azi să fie un vin alb și dulce, de colecție, ca povestea pe care vreau să o scriu de acum!
